Timp de citire: 8 minute

Nu poți face o schimbare în tine decât atunci când pe masa minții tale încep să se așeze din ce în ce mai multe lucruri noi și tu constați că ai din ce alege.

(Mihaela Săsărman)

Atunci când vorbim despre educație prin teatru, primordial este procesul educativ, teatrul este doar unul dintre instrumente.
Și atunci, pentru că folosim teatrul ca instrument, pot să spun în programul pe care îl facem în Penitenciarul Colibași în prezent, este vorba despre un proces de educație, în care folosim teatrul. O să dau un exemplu recent și unul mai vechi, care este chiar magic.
La finalul unei ore am văzut – asta înseamnă pentru mine o întâlnire reușită cu un grup cu care fac educație prin teatru – atunci când cel puțin un om, împreună cu noi, spune: waw, nu m-am gandit niciodată la asta până acum! Practic, descoperi lucruri care pot să fie importante, nu știm dacă vor fi importante sau nu, nu știm dacă te vei mai întoarce în locul acela sau nu, dar faptul că mintea-ți merge și găsește lucruri noi, acesta este lucrul cel mai important. N-ai cum să faci o schimbare altfel decât dacă pe masa minții tale se așează din ce în ce mai multe lucruri noi și tu ai din ce alege. Iar exemplul vechi, dar magic este un spectacol despre victime, făcut la Penitenciarul Rahova; aveam ca modalitate de a alege, publicul era prin faptul de a construi ursita unui nou-născut și făceam practic un fel de dialog cu sala, încercând să stabilim unde este cel mai bine ca acest copil să ajungă – în tabăra victimelor sau în tabăra agresorilor – l-am jucat la barbut, pe bune, în sensul că n-a fost o cascadorie, ci de-adevăratelea, și ce ne-au dat zarurile, aia am făcut. Și în mod miraculos, de fiecare dată, avea o anumită structură spectacolul, jucam cu deținuții din sală, cineva din echipa noastră arunca zarul, cineva din sală arunca zarul. Și n-a fost același om care arunca zarul. De fiecare dată, copilul a fost câștigat de echipa victimelor, ceea ce i-a scos din minți, s-au enervat: nu se poate așa ceva, eu precis trișez, și de-abia confruntați cu acest rezultat al hazardului, au spus: nu, niciodată, n-o să vrem așa ceva. Să nu fii agresor înseamnă să fii fraier. E, vezi, un element de scenariu pe care nu l-ar fi putut prevedea nimeni dintre noi. Nimeni n-ar fi putut să pună o asemenea miză și să obțină ce am obținut, era o sală cu destul de mulți deținuți ca spectatori, cred că 200 și ceva… Da, a fost o experiență în urma căreia poți să spui că ai făcut bine ce ai făcut.

Continuitate în reacția asta de implicare/participare/punere pe gânduri…

Programele de educație sunt diferite. Cele cu copiii până la 14 ani, cele cu adolescenții și cele cu adulții…

Copiii mai mici, atâta vreme cât fac parte dintr-un program, ei sunt la școală, vine un profesor, ei vin, deci aici ai continuitate. Dar dacă le lași lor opțiunea să vină, vin mult mai puțin. În general, întotdeauna rămâi cu 3-4 care sunt atrași de faptul că vom face un spectacol, ne vom urca pe o scenă…

Pentru agresori – cei din penitenciar, cu care lucrez eu – a veni la un program este o opțiune față de a sta în cameră. Să mergi la un program înseamnă să vezi o față nouă, sau două fețe noi, să discuți pe altă temă, să primești sau nu credite, dar sunt mulți care ies doar ca să iasă din cameră și nu termină programul. Ei vin din varii motive dar sunt capabili să vină de exemplu trei luni la un grup, ceea ce copiii nu sunt capabili să facă. Am 8 oameni care au venit 9 luni.

Dacă ar fi să vorbesc despre aceștia care au venit 9 luni – sunt două lucruri de spus, foarte importante care pentru noi sunt semnificative. Toate grupurile pe care le facem au niște reguli clare, bazate pe principii etice pe care întotdeauna le prezentăm, explicăm legătura dintre aceste principii și regulile de grup, explicăm de ce atunci când nu ironizezi pe cineva respecți de fapt un principiu de etică și cum ceea ce deja este un transfer de informații pe care ei îl aceptă prin faptul de a veni oră de oră. Și o fac. E un segment al comportamentului lor care înseamnă foarte multă provocare, un fel de încercare de a-și demonstra superioritatea, de a-l pune în gardă pe cel din față, dar nu acela e momentul lor esențial. Așa cum noi avem modalitățile, tacticile noastre de a trăi, de a supraviețui și modul nostru de a realiza o viață în care să ne simțim bine, orizontul nostru de așteptare, ceea ce suntem de acord să facem sau să nu facem, la fel sunt și ei. Cu alte premise ca resurse materiale, cu alte premise ca acces la modele, la educație, ca istorie personală, ca accidente în viață, în copilărie și-n adolescneță, ceva i-a adus până acolo. Dar, pentru ei, infracțiunea este o modalitate de a rezolva o problemă, ei nu sunt în mod curent, în mod sistematic diferiți, altfel decît prin faptul că atunci când se lovesc de o problemă, o rezolvă prin agresivitate sau prin înșelăciune sau în limitele non infracționale sau printr-o infracțiune. Și atunci când ignori acel segment de demonstrație a puterii – când iei acest segment și îl așezi undeva și spui: bun, da, înțeleg, și te relaționezi în continuare cu ei ca fiind niște persoane care pot să fie și altfel, atunci, pentru că tu nu constitui o piedică în calea lor, nu constitui o problemă, atunci nu există din partea lor motivul de a se relaționa infracțional cu tine. Atunci ajungi în zonele acestea în care sunt pur și simplu relații sociale, pentru că noi aici lucrăm, în această zonă, și încercăm, pornim de la abilități sociale să ajungem la motivarea de a trăi altfel decât prin infracțiuni. E un raport între structura vieții tale și satisfația pe care o ai sau n-o ai de pe urma relațiilor cu ceilalți. E foarte clar că mulți dintre ei nu aveau relații cu alți oameni care să le dea satisfacții. Se așteaptă să aibă satisfacții din bani, din posesia de obiecte, din faptul de a-și demonstra puterea asupra altor, dar relații din care să aibă altfel de satisfacții nu prea aveau.

Într-o foarte mică măsură, da, unii dintre ei descoperă că există și această posibilitate. Să nu uităm însă că mergem acolo o dată pe săptămână, că e un grup de 6-12 oameni și că lucrăm o oră. Dar faptul că mergem sistematic, că facem ceea ce promitem, nu promitem ce nu putem face, ne ocupăm de fiecare dată de ceea ce spunem că ne ocupăm și numai de asta, vorbim despre realitate, ceea ce e avantajul nostru, că deja avem suficientă experiență ca să ne permitem să vorbim despre realitate și asta îi interesează.
Suntem 5 oameni în echipă, cu doi am lucrat în comunitatea terapeutică de la Rahova timp de șapte ani, două tinere sunt în procesul de formare. Din partea Penitenciarului, e o echipă de 5 oameni, nu aceeași la toate grupurile, dar care dar vin mereu.
În comunitatea terapeutică de la Rahova am lucrat mai întâi cu John Bergman, apoi eu am coordonat programul, la început a fost un grup mai mare, din ei am selectat 8, dintre aceștia au rămas cinci. Prima selecție a fost pe baza criteriilor din timpul cursului, pe baza răspunsului la exercițiile, pe baza modului de relaționare, pe baza ritmului de lucru, pentru că ritmul de lucru, rezistența în timpul unei ore este foarte importantă în aceste ore în acest mediu, nu poți să te duci în fața unui grup de bărbați adulți și să te apuce leșinul după 45 de minute. Sunt câteva criterii importante și separat de asta, practic rămâne cine dorește – de multe ori rămâne cine simte satisfacție de pe urma acestui mod de lucru și numai asta te poate sprijini să reziști, pentru că nu este un mediu simplu. Bineînțeles că nu poți lucra în mediul penitenciar decât dacă asta are sens pentru tine, dacă simți că faci ceva. Numai acei oameni care au acest sentiment rămân. E un fel de combinație între cei pe care îi alegi tu să facă parte din echipa ta și cei care se aleg pe sine.

E o distincție între infractor și cel care și-a agresat partenera. Când aflu că mă aflu în fața unui agresor domestic, într-adevăr, îmi este greu să continuisă lucrez. Dar ăsta este pricipiul pe care se bazează intervenția, demersul, programul nostru…

Există un spațiu al fiecăruia dintre noi în modul în care relaționăm, socializăm – deshidem geamul, facem cumpărărturi, facem observații copilului, ne ducem și ne întoarcem. Și există un spațiu în care – când mă simt victima unui abuz – mă duc, pun mâna pe telefon, caut pe cineva care are informație, apoi caut pe altcineva care mă poate îndruma, altcineva care poate să-mi împrumute niște bani, altcineva care poate să mă ajute să mă cazez nu știu unde. Acestea sunt mijloacele mele de rezolvare a problemei. În grupul persoanelor care sunt infractori, în momentul în care au o problemă, aceștia se consideră victima unui abuz, lovesc mai tare decât au fost loviți, se feresc, sau atacă dintr-o poziție neașteptată, sau mânuiesc o ieșire din situație care înseamnă încălcarea regulilor de conviețuire și încălcarea și o infracțiune, omoară – așa rezolvă ei problema. Este foarte greu pentru noi, întotdeauna, să vorbim despre această modalitate violentă de a rezolva problema – dar nu este ca și cum nu ar putea să rezolve problemele altfel, așa cum le rezolvăm noi – au învățat să le rezolve așa, consideră că e mai bine să le rezolve așa, că au mai multe avantaje dacă le rezolvă așa, că oricum numai asta au făcut până acum și de ce și-ar schimba stilul de viață și-ți aduc o grămadă de argumente pentru care să nu se schimbe, dar aici este diferența și aici este zona în care într-adevăr, este foarte greu să lucrezi. În fapt, ce se întâmplă este că noi ducem întotdeauna o bătălie între bine și rău. Impresia mea este că noi trăim o perioadă cinică. De ce sau de ne ce, românul s-a refugiat în cinism – e imposibil să spui o vorbă despre un sentiment uman, nu mă refer la iubire, amor, despre asta vorbește toată lumea, pentru că este pe piață și pe tarabă, dar să vorbești despre sentimente umane, Doamne ferește! Ce să mai zic să pomenești de patriotism! Dacă vrei să stârnești râsul într-o adunare, poftim, pronunță acest cuvânt! Totul este în bășcălie, totul este derizoriu. În această lume cinică nu ți-ai mai putea imagina că există vreo luptă între bine și rău. Noi, când mergem acolo, de fapt asta facem, vorbim despre lupta dintre bine și rău. Nu este indiferent dacă ai luat viața unui om, nu este adevărat că este permis să iei viața unui om. Și dacă ți-ai permis să iei viața unui om, asta nu înseamnă că tu nu știi că ai făcut ceva nepermis. Undeva, în mintea celor mai mulți dintre ei, există capacitatea asta de a percepe că este un lucru care nu e în regulă, pe care nu trebuie să ni-l facem unii altora. Și dacă încep să perceapă lucrul acesta, atunci de acolo începe schimbarea. Deci da, noi ne ducem acolo și vorbim despre lupta dintre bine și rău. Problema este că nu îi urmărește nimeni pe oamenii aceștia după ce participă la asemenea programe, după ce ies din penitenciar. S-a modificat legea executării pedepselor și de acum încolo va exista un sistem de probațiune. Noi, când vorbim despre un asemenea sistem, ne referim de fapt la jumătate de sistem pentru că ce există în acest moment se referă doar la pedeapsa alternativă. De acum înainte va exista în sarcina aceleiași instituții și sarcina urmăririi după efectuarea pedepsei și după eliberarea condiționată, iar eliberarea condiționată va fi cu adevărat condiționată și supravegheată. Din motive financiare însă legea aceasta va fi valabilă doar pentru cei care vor fi condamnați pe noua lege penală.”

Mihaela Săsărman, președinte TRANSCENA.

Mihaela Săsărman

Din 1991, în colaborare cu UNITER, GRADO, apoi ca președinte al Asociației TRANSCENA, a inițiat, inițiază și derulează programe pentru tinerii din licee, pentru deținuți și cadre din penitenciar, pentru femeile victime ale violenței domestice.

Asociația pe care o conduce, alături de alte 11 organizații, face parte din Rețeaua pentru prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor.

Aceeași rețea duce, de trei ani, o campanie de advocacy pentru urgentarea ordinului de protecție și a realizat singurul studiu la nivel național de monitorizare a implementării ordinului de protecție (ediția din 203, 20124) precum și singurul studiu exploratoriu pe costurile violenței domestice (2014).

Are studii de filologie, de regie de teatru și film, este doctorand al Universității din București, Facultatea de Filosofie.

Când descrie munca într-o organizație nonguvernamentală, se referă la două repere importante:

Să faci întotdeauna ceea ce promiți că faci.

Munca într-un ONG nu trebuie privită în primul rând ca o sursă de bani, ci în primul rând ca o sursă de satisfacții, ca dorință de a semnala, rezolva o problemă, de a lupta pentru o cauză în care crezi. Doar așa poți fi productiv, creativ, prezent. Munca într-un ONG privită ca ocupație care aduce bani nu distruge ONG-ul, dar distruge mediul ONG-istic.

A consemnat Marilena Ion

Sursa foto www.thetunnelpresents.com