Există soluții pentru violența domestică

Timp de citire: 5 minute

„Diferența dintre puterea cetățeanului și puterea statului este următoarea: când statul se decide că este timpul să facă ceva, poate să facă.” (M.S.)

„Există soluții pentru violența domestică” este titlul unei carticele scrise de echipa care a lucrat intre 1998 – 2001 la GRADO și a fost un rezultat al experienței noastre cu formările pe care le-am avut, cu lecțiile pe care le-am învățat. Titlul era excesiv de optimist la momentul dat. Dar astăzi e clar că putem spune că suntem bine în domeniul violenței domestice pentru că atunci când am început să lucrăm, mă refer la toate organizațiile care erau atunci active în Romania, eram practic niște puncte unde câteva femei puteau veni, în funcție de resursele fiecărei organizații, femeile aveau mai multe sau mai puține lucruri pe care noi le puneam la dispoziție și fiecare echipă ducea o teribilă muncă de însoțire în relațiile cu instituțiile. Practic, faciltarea relațiilor cu instituțiile statului era principala noastră ocupație, pentru că era aproape imposibil să obții ceva concret, ceva care într-adevăr să pună în siguranță – singurul lucru era adăpostul. Acum să nu uităm, totuși, că, de la emiterea Ordinului de protecție, din de la apariția legii în iulie 2012, până în 2014 în septembrie, s-au emis în total 2400 de ordine de protecție, ceea ce înseamnă că tot atâtea femei, petnru o perioadă de timp, au fost sub protecțiea legii. Pot să o iau și așa, iată, există soluții. Din alt punct de vedere, suntem foarte departe de ceea ce ne dorim și tocmai de aceea îi dăm înainte, pentru că trebuie neapărat să fim la nivel național mult mai capabili, să avem un sistem operațional capabil să ofere femeilor protecție într-un procent foarte mare. Niciodată statul nu va putea să-și protejeze în mod abolut toți cetățenii, nu se poate. Dar noi nu vorbim despre această valoare absolută, noi vorbim despre funcționalitatea sistemului, despre posibilitatea ca orice femeie, din orice punct al țării să acceseze un serviciu de consiliere socială, de consiliere juridică, un serviciu medical, un serviciu de protecție, atunci când are nevoie. Orice femeie, din orice punct al țării să aibă acces la informație, iar informația să fie inteligibilă, livrată în mod limpede, astfel încât ea să poată lua oricând decizia pe care o condieră cea mai bună în momentul respectiv. Instrumentele noastre s-au perfecționat între timp, limbajul s-a perfecționat, limbajul tehnic s-a perfecționat, deja cred că prin studile făcute de Rețeaua de organizații în legătură cu Ordinele de protecție, cu plângerile prealabile, studiile exploratorii pe costuri, din 2013 și 2014, sunt un enorm pas înainte. Prin faptul că acestea reprezintă o provocare. Iată, un grup de organizații, a reușit să culeagă niște date. Dar dumneavoastră, ce veți face? Convenția de la Istanbul va transforma în obligație pentru stat culegerea de date segregate, structurate semnificativ, astfel încât să se poată măsura adevărata dimensiune. Adevărata dimensiune nu se măsoară niciodată, nicăieri, pentru că există viață privată, există opțiunea cetățeanului de a vorbi și de a nu vorbi despre viața sa privată. Deci adevărata dimensiune nu va fi cunoscută niciodată, dar nu va mai fi un număr atât de mare de cazuri ascunse ca urmare a prejudecăților, ca urmare a tabuurilor și ca urmare a tradițiilor. Vreau să spun că nu va mai exista un număr atât de mare de femei care rămân în relație abuzive doar ca să rămână respectabile, pentru că așa spune mama, pentru ca să nu îi arate cu degetul cine știe cine. Aceste cazuri trebuie să dispară. Monitorizarea în sine nu schimbă aceste mentalități, dar ne va ajuta să le arătăm celor care spun că în egală măsură bărbații și femeile își bat partenerii, să le arătăm cum e. Acestea sunt argumentele. După ce le-am adus, după aceea trebuie să afirmăm că niciodată, în nicio situație, nu suntem de acord să acceptăm să lovim. Nimeni pe nimeni.
Ce ar trebui să se întâmple, ar fi ceea ce scrie în art 12, cap. 3 din convenție, și anume Prevenirea. Ar trebui imaginate și puse în practică modalități de a realiza la nivel de stat o schimbare de mentalități. Pentru că așa scrie în Convenție. Diferența dintre puterea cetățeanului și puterea statului este următoarea: când statul se decide că este timpul să facă ceva, poate să facă – pe plan intern. Cetățeanul se poate oricând trezi că oricât își dorește să-și facă o vilă la Mogoșoaia, nu va putea. La stat, e mai degrabă o problemă de decizie, de voință. Nu știm, vom vedea, e începutul.
Cum e văzut agresorul domestic.
Agresorul domestic nu e văzut ca un infractor – încă. Nu-mi dau seama cât de mare e diferența între o persoană care își victimizează un membru al familiei și un bătăuș de pe stradă, pentru că n-am avut puterea să facem un studiu comparativ între care e rata de incriminare a cazurilor de violență, loviri, vătămare, pentru care nu se pornesc acțiuni penale altfel decât până la plângerea prealabilă și plângerile prealabile pentru violența domestică. Ar fi foarte interesant de văzut
Noi am obținut rezultatul: doar 2% dintre plângerile pentru cazuri de violență domestică atât ajung în justiție. Ar trebui să vedem cât la sută din cazurile de violență care nu au legătură cu violența domestică ajung în justiție ca să ne dăm seama dacă există vreo mentalitate extraprofesională care grevează actul juridic. Sau în cazul acestor fapte considerate mai ușoare – poate că toate actele de violență au acest procent, poate că numai 2% ajung în justiție, dar trebuie să vedem.
Această valoare ar fi într-adevăr – n-ar mai lăsa niciun dubiu asupra atitudinii celor care sunt responsabili cu ducerea cazurilor mai departe.
Cum e văzută victima.
Cred că victima nu e văzută. Și victimele caută să nu fie văzute, trăiesc cumva poate, cred, cu temerea că sunt vinovate pentru ce li se întâmplă, și cei din imediata apropiere le cred tot așa de vinovate. În ultimul an, declarațiile oficiale sunt pentru rezolvarea problemei, pentru asumarea responsabilității, apoi, după declarații au venit niște măsuri – a fost înființat Departamentul pentru egalitate de șanse, a fost asimilat instituțional violența domestică cu egalitatea de șanse și de gen, departamentul face un program care are ca obiective crearea sistemului național de monitorizare – este ceva ce așteptăm din 2003. Deci există acțiuni care sunt pozitive. Schimbările la nivelul acesta nu se vor schimba peste noapte dar sunt două lucruri care mie mi se par esențiale și dacă acestea ar apărea, ar fi într-adevăr un semn de seriozitate din partea statului: ordin de protecție de urgență și găsirea unei soluții pentru a lua responsabilitatea acțiunii penale împotriva agresorului de pe umerii victimei. Dacă aceste două măsuri vor fi luate, atunci va fi limpede că statul este serios când spune că ia măsuri pentru a preveni fenomenul. Orice măsuri vor fi luate pentru a oferi victimei să iasă din situație, să-și refacă existența, să-și crească copiii, atâta vreme cât vor continua să existe agresori pentru că nimeni nu le transmite mesajul: Nu se poate să faceți așa ceva!, vor exista victime. Noi nu vrem să existe cauze pentru care există violența în familie. Toleranța față de violența în rezolvarea problemelor este adevărata sursă a perpetuării fenomenului.

Mihaela Săsărman

Din 1991, în colaborare cu UNITER, GRADO, apoi ca președinte al Asociației TRANSCENA, a inițiat, inițiază și derulează programe pentru tinerii din licee, pentru deținuți și cadre din penitenciar, pentru femeile victime ale violenței domestice.
Asociația pe care o conduce, alături de alte 11 organizații, face parte din Rețeaua pentru prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor.
Aceeași rețea duce, de trei ani, o campanie de advocacy pentru urgentarea ordinului de protecție și a realizat singurul studiu la nivel național de monitorizare a implementării ordinului de protecție (ediția din 203, 20124) precum și singurul studiu exploratoriu pe costurile violenței domestice (2014).
Are studii de filologie, de regie de teatru și film, este doctorand al Universității din București, Facultatea de Filosofie.
Când descrie munca într-o organizație nonguvernamentală, se referă la două repere importante:
Să faci întotdeauna ceea ce promiți că faci.
Munca într-un ONG nu trebuie privită în primul rând ca o sursă de bani, ci în primul rând ca o sursă de satisfacții, ca dorință de a semnala, rezolva o problemă, de a lupta pentru o cauză în care crezi. Doar așa poți fi productiv, creativ, prezent. Munca într-un ONG privită ca ocupație care aduce bani nu distruge ONG-ul, dar distruge mediul ONG-istic.

A consemnat Marilena Ion