Rolul unui produs artistic este să fie citit, văzut, ascultat. Să existe și să fie perceput. Să existe pentru ca cineva să-l descifreze. (Mihaela Săsărman, președinte Transcena)

Timp de citire: 6 minute

„Când vine vorba despre ce pot face artele spectacolului pentru tinerii marginalizați, ne referim la două moduri diferite de relație între aria numită în general artele spectacolului și aceștia. Pe de o parte avem produsele care pot să fie oricând destinate tinerilor marginalizați fără ca acestea să fie un deget îndreptat către ei: uite, acest spectacol este îndreptat către voi, dar orice spectacol de artă poate să fie în egală măsură îndreptat către tinerii marginalizați pentru că asta ține de modul în care fiecare definește arta. Dar există pe piață o artă care acceptă să fie deschisă oricăror și tuturor claselor sociale și categoriilor de persoane din toate grupurile minoritare, din toate grupurile care au un nivel, să spunem, mai special, un fel special de a vedea lumea. Deci, există arte sau o categorie de produse de artă care sunt în mod declarat deschise tuturor.

Este o chestiune delicată aici, pentru că această asumare nu este comună, asumarea felului de artă pe care fiecare artist il face este individuală, artistul nu poate fi obligat să facă, așa cum era pe vremea comunismului, artă militantă, așa cum nu poate fi obligat să facă artă pentru artă. El este singurul răspunzător de decizia funcției pe care vrea el să o îndeplinească produsul său artistic. Mi-e greu să spun dacă la noi, acum, un produs al demersului artistic este inteligibil tuturor, ca urmare a calității sale, mai mult decât a intenției sale de a fi inteligibil sau neinteligibil sau ermetic, sau … Bineînțeles că cel mai important exemplu de asociere a geniului cu deschiderea către toate categoriile de public este Shakespeare. Mi-am dat seama de deschiderea asta atunci când am jucat cu deținuții Hamlet, dar nu cred că se creează o masă critică de artiști care produc artă deschisă către toată lumea, o artă în care pe de o parte se păstrează integritatea artistului așa cum a vrut el și, în același timp, fiecare membru al publicului găsește ceva ce-i atrage atenția, ceva ce-l interesează, ceva ce are sens, așa cum întotdeauna se va găsi și acel om care va fi complet indiferent. Atâta vreme cât nu există în momentul de față, cel puțin din câte știu eu, o direcționare a artei către arta cu mesaj, către arta în scopuri sociale sau de educație, e greu de spus dacă sunt multe produse sau puține. Ar trebui cumva să le vedem pe toate și să le judecăm. Dar nu acesta este rolul lor, să fie explicate de către cineva și inventariate… Rolul unui produs artistic este să fie citit, văzut sau ascultat. Este să existe și să fie perceput. Este să existe și cineva să-l descifreze.
Cealaltă modalitate de relație între artele spectacolului și tinerii marginalizați este cea de care noi, cel puțin, la TRANSCENA suntem atât de apropiați, și, mereu-mereu ne întoarcem în această zonă de activitate care se desfășoară pe mai multe piste, adică teatru social sau educație prin teatru cum o numim noi, sau dramaterapie, dar sunt foarte multe contextele în care am lucrat până acum și probabil vom lucra în continuare. Această modalitate de a livra arta către grupul de tineri marginalizați este mai puțin bătrână, este chiar o îndeletnicire recentă; cred că putem asuma faptul că arta există de câteva zeci de mii de ani, deci dacă o comparăm cu cei 70 de ani de când există genul acesta de ocupație din zonele mentionate anterior, e ca și cum ai compara Everestul cu o denivelare de nisip.

Teatru social are un rol social. Bine, pot să spun că orice fel de spectacol de teatru sau piesă de teatru, pentru că e o diferență între ele… Cel puțin noi, care construim spectacolele așa cum le construia commedia dell arte, facem distincția între dramaturgie, deci teatrul scris + spectacolul pus în scenă și exclusiv spectacolul pus in scenă. Și atunci, în zona în care avem spectacole pe teme sociale, noi spunem întotdeauna că avem teatru social. Caracterul social al acestui tip de teatru se accentuează în momentul în care se creează și o legătură cu publicul, spectacolul este deschis, are celebrul caracter interactiv, dar acestea sunt tehnici, ce este important într-un teatru social, este adevărul recognoscibil pentru spectatori, pentru că numai acesta îi va face să se implice. Bineînțeles că rămâne la tine, la echipa care realizează spectacolul, să faci realitatea asta, să o pui într-un vehicul plăcut sau atrăgător, să faci un spectacol cu scene pe care spectatorul să le țină minte, care să lase sau impresii puternice, sau emoții puternice, sau să i se pară simpatice și atrăgătoare. E foarte important, indiferent de subiectul îngrozitor de care te ocupi, să ai astfel de scene ca să păstrezi umanitatea momentului. Un spectacol de teatru social nu trebuie transformat într-o lecție sau într-o jelanie sau într-o descriere tehnică, deși tot ce este tehnic mie mi se pare o sursă de spectaculos care mie îmi place. Dar, repet, ce e cel mai important, este partea aceea din realitatea sociala, pe care reușești să o aduci în fața publicului și apoi să îl faci să fie interesat de ea.
Un model din zona teatrului social?
Educația mea este anterioară mult acestui moment, și, în sensul acesta de teatru social, pentru mine Brecht este un model. Și dramaturgia, ok, toată lumea știe, dar Brecht are o poezie care este și mai violent-clară în legătură cu poziția lui față de timpurile pe care le-a trăit și are o frumusețe pe care n-a putut să o pună în piese, pentru că în piese trebuie să fie cineva care spune: deschide geamul și altcineva care spune: nu vreau să deschid pentru că se face curent, și lucrurile se diluează, dar în poezie, acolo unde este numai el și cotidianul, fără alte personaje, acolo este extrem de intensă vocea despre ceea ce i s-a părut adevărat și despre ce ar fi vrut să se întâmple.
În spectacolele pe care le facem noi, actorii întotdeauna improvizează, deci nu există text scris, replică cu replică. Ceea ce e fix este scenariul, alcătuit din succesiunea scenelor și fiecare scenă are câteva puncte fixe, câteva replici cheie care trebuie spus, pentru că fiecare scenă are evoluția, logica ei, și, în felul acesta, vezi întotdeauna același spectacol, aceeași structură dramatică, dar execuții diferite.
Educație prin teatru este zona în care am lucrat cel mai mult și am făcut pregătire în cadrul unui proiect în 2000. Să nu uităm că am pregătire de profesionist, am lucrat în teatru profesionist, iar în școală am luat-o foarte în serios. Cred că a fost o diferență dată de profesorul nostru pentru că și eu am avut o foarte bună armonizare cu stilul său de lucru, pentru că și pentru mine ceea ce este tehnic este inteligibil și clar. Și, în același timp, pot să fac distincția între ce este meserie și tehnică în artă și ceea ce nu este meserie și tehnică și ceea ce este, și câteodată nu este, și altădată nu reușești, nu poți, și altădată poți șamd. Pentru că am avut pachetul ăsta de noțiuni foarte bine structurat în timpul școlii, mi-a fost foarte ușor să disting cum să folosesc exercițiile, tehnicile de antrenament, de ce exercițiile de teatru, tehnicile de antrenament, exercițiile de improvizație care precedă uneori construcția unei scene, care te ajută să construiești personajul, de ce toate acestea sunt atât de eficiente în procesul de educație. Fiindu-mi foarte clar, am putut să le folosesc foarte ușor și având antrenamentul de teatru profesionist, am la mine o sursă practic limitată doar de timpul fizic, de variante de lucru cu copiii, mai ales cu ei dar și cu tinerii și cu alte categorii, care e foarte utilă și care are valoarea ei. Cred că este foarte necesar ca profesioniștii din psihologie, din asistență socială, sau pedagogie care vor sau care fac educație prin teatru sau care folosesc elemente de educație prin teatru în cursul meseriei lor, să facă un modul de educație de teatru, măcar un an de facultate de teatru, pentru că atunci vor înțelege principiile, nu doar vor ține minte niște exerciții, și, înțelegând principiile, vor reuși să facă o mai bună legătură, un acord mai bun cu persoana cu care lucrează. Nu toate exercițiile se potrivesc tuturor, pentru că este și cu exercițiile cum e cu pantofii, cu parfumurile și cu toate obiectele din jurul nostru. Unele sunt potrivite, altele nu, ca să nu mai vorbim despre faptul că un obiect care îți este potrivit poate să nu-ți placă și atunci degeaba e exercițiul ăla e potrivit pentru un om cu care lucrezi tu în momentul acela, dacă lui nu-i place – nu-i place, nu ai ce să faci. Și trebuie să vii cu o soluție alternativă. Or, dacă ai învățat să generezi, pentru că ți-ai însușit principiile și ai dezvoltat abilitățile, n-o să intri în încurcătură. Dar dacă nu ai învățat să generezi, o să intri în încurcătură.
Atunci când vorbim despre educație prin teatru primordial este procesul educativ, teatrul este doar unul dintre instrumente.”

Mihaela Săsărman
Din 1991, în colaborare cu UNITER, GRADO, apoi ca președinte al Asociației TRANSCENA, a inițiat, inițiază și derulează programe pentru tinerii din licee, pentru deținuți și cadre din penitenciar, pentru femeile victime ale violenței domestice.
Asociația pe care o conduce, alături de alte 11 organizații, face parte din Rețeaua pentru prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor.
Aceeași rețea duce, de trei ani, o campanie de advocacy pentru urgentarea ordinului de protecție și a realizat singurul studiu la nivel național de monitorizare a implementării ordinului de protecție (ediția din 203, 20124) precum și singurul studiu exploratoriu pe costurile violenței domestice (2014).
Are studii de filologie, de regie de teatru și film, este doctorand al Universității din București, Facultatea de Filosofie.
Când descrie munca într-o organizație nonguvernamentală, se referă la două repere importante:
Să faci întotdeauna ceea ce promiți că faci.
Munca într-un ONG nu trebuie privită în primul rând ca o sursă de bani, ci în primul rând ca o sursă de satisfacții, ca dorință de a semnala, rezolva o problemă, de a lupta pentru o cauză în care crezi. Doar așa poți fi productiv, creativ, prezent. Munca într-un ONG privită ca ocupație care aduce bani nu distruge ONG-ul, dar distruge mediul ONG-istic.
A consemnat Marilena Ion