John Bergman: Teatrul creează cea mai bună legătura cu tine și cu ceilalți

Timp de citire: 7 minute

Geese Theatre Company, compania înființată de John Bergman, și-a început activitatea în 1980. În cifre, asta înseamnă sute de ateliere de teatru cu deținuți, spectacole interactive, traininguri pentru profesionști din 38 de țări ale lumii, sute de mii de kilometri parcurși, discursuri și piese jucate în patru țări. Din 91, John Bergman, om de teatru, actor, regizor, dramaterapeut și profesor, s-a concentrat pe derularea de ateliere intensive de dramaterapie pentru deținuți: copii, femei, bărbați și apoi pe crearea de programe specifice pentru întregul sistem penitenciar. Metodele sale au fost prezentate în numeroase seminarii și conferințe în Australia, România, Croația. Venit în România pentru un curs adresat profesioniștilor din sistemul penitenciar, John Bergman ne-a spus câteva lucruri despre dramaterapie, explicată prin experiențele trăite alături de cei cu care lucrează: deținuții. Discuția noastră pornește de la munca sa cu infractorii și victimele însă multe din ce am aflat de le el pot fi aplicate și în viețile noastre. Chiar dacă suntem mai norocoși, avem, și noi, fricile, furiile, problemele noastre adânc îngropate.

Cum ne schimbăm unul altuia „arhitectura” creierului
Sunt un pic ciudat – sunt om de teatru, actor, regizor și dramaterapeut. Acum vreo 8,9 ani, am început să fiu interesat de ceea ce se întâmplă cu creierul nostru. Direcțiile mele de interes sunt cea neurobiologică – legătura dintre creier și corp și terapia experiențială. Experiențial poate fi orice – muzică, dans, artă. La mine este teatrul, care permite “legătura, potrivirea, intrarea în armonie” cu celălalt. E ca atunci când cauți printre programele de radio pe cel care se potrivește stării tale. La fel face mama cu copilul ei: în primul an de viață, când acesta plânge, ea îi vorbește, cântă, îl leagănă, îi zâmbește. Cu alte cuvinte, caută cea mai bună cale să-l liniștească, cel mai potrivit mod de a se conecta cu el. De câte ori se conectează cu el, de fapt ceea ce face este să îi schimbe arhitectura creierului. În timp, acesta învață să aibă încredere, să-și controleze singur plânsul, frica, etc. Chiar și atunci când doi oameni stau de vorbă, se uită unul la altul, schimbă idei, ei de fapt se schimbă unul pe celălalt, se influențează reciproc. Genul acesta de comunicare, de conectare la celălalt influențează felul cum se va dezvolta creierul copilului. La început nu învăţăm din cărți, ci prin intermediul experiențelor, al interacțiunii cu ceilalți, iar asta rămâne valabil pe tot parcursul vieții. Lucrez acum cu Marcel Costea la o piesă despre romi. Tot ce facem noi pentru asta este o experiență uluitoare: experimentăm, ne influențăm unul pe altul.

Interviu Bergman 2N-avem niciun merit: noi am fost învățați să ne controlăm furia. Dar nu toți au avut șansa asta
Când lucrezi cu deținuții, trebuie să pornești de la faptul că imaginea părinților lor este deseori legată de sărăcie, alcool, violență, poate droguri. Noi nu ne dăm seama, dar să fii sărac e o povară teribilă pentru o familie. Nu ai niciodată ce-ți trebuie, ești tot timpul îngrijorat. Copilul născut într-o familie ca asta nu are parte de acele „conexiuni, legături, schimburi” cu creierul mamei lui. Creierul lui nu are șansa de a dezvolta capacitatea de a se calma, de a-și controla anxietatea, neîncrederea. Dacă ne frământă ceva, noi ne liniștim singuri: lasă, o să fie bine, o rezolv eu cumva sau o să mă ajute cineva. Pentru cei mai mulți dintre deținuți lucrurile însă stau altfel. Când sunt îngrijorați, nu știu ce să facă: amenință, beau, se iau la bătaie, nu pot face față altfel problemelor din jurul lor.

Vestea bună este că ne putem antrena singuri creierul
Munca mea se bazează pe înțelegerea acestui lucru simplu: fiecare poate să-și antreneze creierul să se detensioneze. Îi învăț să lucreze singuri cu partea aceea de creier, prefrontal cortex care are capacitatea de a calma, astfel încât să devină stăpâni pe propriul corp. Ei nu știu că au această putere. Dar o au. Când nu știi că poți fi stăpânul corpului tău, poți face gesturi agresive. Când înțelegi că ai această putere, în momentele de furie, frică, alegi altceva: să faci o plimbare, să vorbești de unul singur pe stradă, orice altceva. (E grozav să faci asta, mai ales într-o țară în care nu te știe nimeni!).

Să înveți să respiri, iată prima experiență.
Prin teatru, creezi experiențe. O primă experiență este cea a respiratului. Să înveți să respiri – să faci diferența dintre o respirație rapidă și una calmă, să îți controlezi apoi respirația – acesta este unul dintre primele exerciții pe care le facem la atelierele de teatru. Să mergi în cerc și să respiri și să o faci conștient – e o experiență interesantă pentru cei cu care lucrez. Poate părea aiurea, dar e fabuloasa!

Alterarea unei experiențe traumatizante este următorul pas
Un alt tip de experientă este să transformi amintirea unei amenințări în altceva. Era un tip, să zicem Harry, care moștenise comportamentul agresiv de la tatăl lui. Copilăria lui era legată de imaginea tatălui care venea acasă beat și-și lua familia la bătaie. Ca să scape, copilul se ascundea pe unde apuca de fiecare dată. Am luat această scenă cu copilul speriat, ascuns sub masă și am jucat-o împreună, când Harry a fost pregătit pentru asta. „Doar că de data asta va fi un pic altfel, i-am spus. Când te ascunzi sub masă, voi merge și eu cu tine acolo.„ Și jucăm serios, se simte tensiunea, ea este încă acolo, doar că, sub masă, eu il apuc de degetul mic sau ma strâmb la el, sau îi distrag atenția, apoi ieșim și discutăm despre ce a fost. Imaginea inițială (de frică, teroare) a fost alterată. De acum încolo, va asocia această scenă cu strâmbăturile mele. Deja a apărut în mintea lui și altceva – dorința de a ataca pentru că te simți atacat pare să nu mai fie singura opțiune. Și cam așa luăm fiecare amintire nefericită care duce la comportamente periculoase și o întoarcem pe toate părțile și o transformăm împreună.

Interviu Bergman 3Cele două versiuni ale fiecăruia: una puternică și una fragilă
Un alt model: am lucrat cu un portughez de 50 de ani din Angola care a trăit din plin ororile războiului civil și al cărui tată era pe front. Copilul fusese marcat: mirosul războiului, țipetele oamenilor, zgomotul bombelor, plânsul fraților mai mici, teama că nu îi poate apăra. Deși s-au mutat în America, târziu, băiatul a păstrat urmele acestei frici acumulate în acea perioadă: își bătea și își mușca colegii, a incendiat o casă, în fine.. Când am început să lucrăm, nu știam unde vom ajunge, dar era clar că primul lucru de care trebuia să ne ocupăm era ce trăise el în perioada războiului. Am făcut un zgomot mai puternic într-o zi și a reacționat imediat, ca și cum ceva i-ar fi amenințat viața, deși vorbim despre ceva ce se întâmplase cu 40 de ani în urmă. În acel moment nu gândea, pur și simplu, nu putea gândi, nu putea vorbi. Am creat un fel de cor în jur: fiecare trebuia să-și pună respirația pe note: mai sus, mai jos, și mai jos. Apoi am încercat să aducem în memorie imaginea țării aflate în război. „Poți vedea Angola așa cum era atunci? Da, a spus el. Mă poți vedea și pe mine acolo, lângă tine în acest tablou? Cine e mai stupid, eu sau Angola?” Eu eram, sigur. Ideea e că l-am făcut să strice imaginea aceea cumplită plasând în mijlocul ei ceva caraghios, total nepotrivit. Apoi ne-am ridicat și ne-am plimbat în cerc și l-am rugat să spună câte o glumă după ce eu îi spun ceva despre ororile pe care le-a trăit. Și am mers mai departe: am separat cu el două versiuni ale sale – una curajoasă, puternică și una înfricoșată, care își dorește să fie protejată. L-am rugat să aleagă doi colegi care să joace cele două roluri. Am stat de vorbă cu fiecare, am pus întrebări și până la urmă a ajuns singur la ideea că nu avea cum să ofere protecție la vârsta aceea când ar fi avut nevoie să fie apărat. Apoi a început furia împotriva tatălui, care a însemnat o altă etapă, sigur…
E nevoie de timp pentru așa ceva, e nevoie de mult timp.

Momentele de blocaj, de rezistență
Există, sigur. Rezistența este munca mea în sine. Rezistența este terapie, este dramaterapie. În asemenea momente îl trimit pe cel care este blocat, care nu mai vrea sau nu mai poate face nimic, să aducă ceva din bagajul meu. Obișnuiesc să aduc cu mine la ateliere obiecte de recuzită sau pur și simplu lucruri de prin casă. El poate să aleagă o mască, sau poate să aleagă un tel de bucătărie, și atunci vorbim despre ce a ales, de ce a ales…
Dacă cineva din grup începe să vorbească deschis, n-am ce face, consider că nu are nevoie de mine. Dacă însă vine și spune: nu știu ce să spun, nu am nimic de spus, nu vreau să spun nimic, atunci am treabă : Grozav! E foarte bine!
Nu vorbim cu ușurință despre ce ne sperie sau despre ce ne face să ne fie rușine, nici măcar cu cei apropiați. Poate chiar ne e mai simplu să vorbim cu un străin. Când mergi la terapie, mergi cu ideea: dacă nu mă place, dacă ce spun nu e bine? Dar tocmai asta funcționează! „Nu știu cine ești și nu o să-ți spun nimic despre mine. Nu știi cine sunt.” – așa începe totul.
„Grozav! Ai dreptate, nu știu cine ești, nu știi cine sunt, pentru tine sunt un ciudat și, una peste alta îmi spui să mă duc la dracu! Cred că e grozav! Hai să începem de aici. Dacă aș fi fost preot, la fel mi-ai fi spus? Pe cine urăști cel mai tare? Pe mine?
Nu, tu ești nimic.
Atunci, spune-mi despre dușmanul tău.”
Cam așa merge. Când te lovești de zidul ăsta de rezistență, el îți dă ceva, tu apuci, apoi schimbi direcția, iar îți dă ceva, iar apuci și iar schimbi direcția… Trebuie să te concentrezi, să nu rămâi prea mult într-o imagine/idee/întâmplare. El e singurul care știe adevărul, el e singurul care îți dă ceva. Nu poți să ratezi ce îți dă.

Cum măsori succesul în dramaterapie
Privind în urmă, lucrurile arată binișor. Dar am și pierdut de câteva ori: trei sau patru s-au întors în închisoare. Altfel, unii dintre ei au mai puține traume la sfârșitul programului. Pentru alții calitatea vieții s-a îmbunătățit, au o relație cu oamenii din jur, participă la anumite întâlniri regulate. Alții au reușit să-și creeze propriile mecanisme de control și să le folosească, ceea ce nu e rău deloc.

John Bergman este recunoscut ca expert internaţional în pregătirea personalului din sistemul de administrare a justiţiei prin folosirea metodelor experienţiale. În România a pregătit, din 1996, numeroși psihologi, asistenţi sociali şi oameni de teatru în tehnici de dramaterapie şi educaţie prin teatru.