Teatrul ca instrument de combatere a violenței în familie

/în , /de
Timp de citire: 3 minute

Luni 2 decembrie 2013 a avut loc premiera spectacolului „Victima în viață”, un scenariu original construit pe fapte din viața femeilor victime ale violenței în familie. Piesa se desfășoară în atmosfera aproape casnică a spațiului din Dianei Patru (https://www.facebook.com/dianei.patru) și însoțește spectatorul într-o incursiune amețitoare în drama și suferința victimei.

Scenariul pornește de la un concept de John Bergman, Stonewall Arts Project Inc. / Geese Theatre Company USA.
Transcena și Stonewall Arts Project Inc. / Geese Theatre Company SUA au o lungă colaborare, care a început în 1998 când Mihaela Săsărman s-a întâlnit cu John Bergman, directorul și fondatorul SAP, pentru a discuta despre teatru în închisori. Acea întâlnire a condus la o vizită a lui John în România, ateliere despre teatru ca agent al schimbării, spectacolul ca terapie, violența și procesele realiste pentru schimbare.

Am vorbit cu regizorul și drama-terapeutul John Bergman despre experiența creării spectacolului.
M.M. Acesta este un proiect de teatru internațional. Cât de complex a fost procesul de a integra ideile și conceptele tale în cultura românească?
J.B. Îmi aduc aminte de toți anii în care Mihaela Săsărman îmi spunea râzând în mijlocul proiectelor ”Tu ești străin – nu știi nimic despre România!” Este adevărat ceea ce spunea – pentru că nimeni nu poate cu adevărat să înțeleagă cultura, viața, relațiile, educația, viziunea asupra nașterii, asupra lui Dumnezeu, asupra siguranței, ale unei femei sau ale unui bărbat fără a trăi zilnic în acea lume și fără a simți modul în care imersiunea culturală alterează tot ceea ce percepe o persoană.
Pe de altă parte, neuronii care ne permit să ne imităm unul pe celălalt ne dau, de asemenea, indicii despre ce îi face pe oameni nerăbdători, entuziasmați, despre ce îi face să se joace, să vorbească, să se conecteze. Cred că de-a lungul anilor am învățat o parte din aceste indicii. Am fost ghidat de asocierea mea cu Transcena și GRADO.
M.M. Atunci ce probleme culturale sunt diferite?
J. B. Abuzul partenerului de viață are câteva lucruri de bază care sunt la fel în multe, dar nu în toate, părțile lumii – este o crimă, este violent, este o funcțiune a puterii, este făcut de bărbați în mare parte și în măsură mai mică de către femei, este periculos pentru copii, poate duce la moarte și este o uriașă problemă globală.
Dar da – în fiecare țară cauzele culturale din care abuzul în familie încă rămâne o problemă nerezolvată sunt în mod drastic diferite. Și astfel mecanismul de schimbare este unic pentru fiecare țară în parte. Faptul că multe cupluri se căsătoresc și merg să trăiască cu rudele, prezența intensă a Bisericii în viața de zi cu zi și atitudinea față de femeie pe care Biserica o susține, resursele limitate ale țării, tradițiile curente ale căsătoriei, problema politicilor/raportărilor/securității, cât beau oamenii și cum se relaxează ei – toate aceste probleme ale vieții de zi cu zi înseamnă că ”pielea” spectacolului trebuia să fie făcută de români.
Dar conceptele de violență a partenerului – crima în sine – sunt universale. Și a converti aceste concepte într-un produs puternic de teatru este o sarcină universală pentru toți oamenii de teatru.
Abilitățile mele vin din experiența de 32 de ani în crearea producțiilor de teatru educațional/terapeutic pentru închisori.
M.M. În spectacolul din România a trebuit să te adresezi nemijlocit problemelor femeilor care au suferit abuzuri în viața lor privată. Cât de dificil este să faci asta?
J.B. Într-un fel – nu este nici o diferență și aceasta este tragedia adevărată – tacticile violenței, intimidării și controlului par a fi similare în orice parte a lumii. A crea abuzul pe scenă înseamnă a găsi un drum printre producțiile de televiziune, cinema, și cele electronice ale violenței, violența împotriva femeilor și interminabilele seriale polițiste, de a găsi o prezentare mai întunecată dar realistă a traiului periculos și violent în prezența partenerului.
Punctele critice, în opinia mea, sunt de a oferi spectatorilor oportunitatea de a PRACTICA curajul, intervențiile și rezistența la status quo AICI ȘI ACUM.
De a da celor care sunt țintele acestei violențe o speranță realistă.
De a da celor care își țin ochii și urechile închise o experiență foarte intensă astfel încât să nu se mai poată închide în ei auzind țipetele.
Iar pentru toate acestea, Stonewall și Transcena, prin cunoștințele și abilitățile de teatru împărtășite, o pot face împreună.

Fotografii realizate de Simona Necula